Do(a)r de Romania Seniorii imaginatiei - Science Fiction romanesc

Anul I, Nr. 8
2 august 1999

Dor de Romania - numarul anterior      Dor de Romania - numarul urmator

SENIORII IMAGINATIEI - SF & F românesc



APROPO - La ordinea zilei în Romania
POSTALIONUL CU NOUTATI - Ce e nou pe situl nostru
MEANDRELE CONCRETULUI - Reportaje, anchete
COCLAURI - Albumul cu peisaje
POEZIA SALVEAZA ROMÂNIA - O antologie sui-generis de poezie româneasca
STELE VERZI - Eclipsa 99 si alte chestiuni celeste
SENIORII IMAGINATIEI - SF & F românesc
PREA MARI PENTRU O TARA ATÂT DE MICA - Sportivii români, ambasadori fara portofoliu
CA LA MAMA ACASA - Gastronomie româneasca
BUN ÎI VINUL GHIURGHIULIU - Cântece românesti de petrecere si de inima albastra
Cititi CARTEA DE OASPETI
PAGINA VOASTRA - Publicati în DO(a)R DE ROMÂNIA
COLECTIA revistei DO(a)R DE ROMÂNIA

Atingerea 

Il auzi scrasnind din dinti pe Ghioala, care se uita urat spre Susi. Fetita isi varase toate degetele mainii stangi in sacul de sare, in timp ce-si lingea fericita degetele de la dreapta, deja pline de cristale mici si lipicioase. Fara sa-si dea seama de pericol, frate-sau, Pica, lasa cartoful fierbinte sa cada in sare, lucru la care vlajganul nu mai rezista.

— Lua-v-ar ghioala, sa va ia! se rasti el, arzandu-i pustiului o palma. Ce-aveti, ba?!... N-ati mai vazut sare?!

— Lasa... ca-i destula, interveni batranul impaciuitor, in timp ce Pica se retrase imbufnat de cealalta parte a focului, tinand strans in palme cartoful, iar sora-sa il urma indeaproape.

— Nu-l las, mosule... ca da la moartea ma-si, nu mai da sama la nimenea... Numa' boacane face...

— Copii... Asa sunt copiii, spuse gazda, mai mult pentru sine, rotindu-si multumit privirea prin hruba sa.

De mult nu mai vazuse batranul atatia oameni laolalta, si toti tineri. Stateau in jurul jarului ce mai scuipa din cand in cand cate o flacara si molfaiau cartofii copti intre pietrele incinse. Chiar langa picioarele lui, cei doi frati incepusera sa se joace, uitandu-si repede supararea. Se saturasera si acum se ciupeau cu randul dupa niste reguli care existau numai in capetele lor. Ii placea sa-i priveasca, tragand parca mai cu pofta din pipa lunga si cioaba, dramuind cu grija fiecare fum.

In timp ce pleoapele i se coborau usor, mosul isi muta atentia spre cel care se retrasese in spate de tot si nu scosese nici-o vorba. Isi luase cativa cartofi si un pumn de sare ca si ceilalati, dar apoi se departase de grup, mancand de unul singur, in tacere.

— Da' d-unde atata sare, mosule? intreba Stuf, facandu-l sa tresara.

— Eheeei, fiule! zambi, aruncandu-si ochii pe chipul spalacit al baietanului. Sa tot fie 20... poate 25 ani de cand un tovaras de-al meu mi-a adus... s-a prapadit de mult saracul... 10 saci mi-a adus... saci buni, din plastic... tin la umezeala... Sa luati si voi unu' cand o fi sa plecati... ca mai am destula sare... cat voi trai...

— Multam, mosule, da'... poate cand ne-om 'napoia, vorbi Ghioala cu gura plina, iar cei doi de langa el aprobara, mestecand mai vartos.

— Da carat sare ne-o arde-acu'! bombani din cealalta parte Mina ce o tot indopa pe Nasuc, in speranta ca aceasta va inceta sa tremure.

Batranul se facu ca nu aude, cercetand insa cu coada ochiului cele doua tinere femei. Ce-a subtire si inalta, pe care-o strigau Nasuc – probabil din cauza nasului mic si carn, gandi el – ii atragea privirea indeosebi. Nu-si mai amintea cand mai vazuse o asa frumusete si nu stia daca sa se intristeze de necazul ce-l patise fata, ori sa se bucure ca acesta ii adusese o asa multime de fiinte omenesti in gaura ce-i adapostea traiul.

— Mosu'! striga micuta Susi, privind complice spre fratele sau. Salea cheste-n ape?...

Gazda mai trase un fum in piept, apoi se apleca spre fetita si-o mangaie pe frunte.

— In ape creste, asa e... In ocean...

— 'de-i 'ceanu', mosu'?

— Departe, fetita mea!... O singura data l-am vazut si eu... Eram tanar, foarte tanar... si pe vremea aia masinile inca alergau. Dar acu'... sa tot mergi cale de vreo mie de zile... dincolo... peste munti...

Rila ii dadu un cot, cu subinteles, lui Stuf, apoi, dregandu-si glasul, spuse:

— O sa vedem si noi oceanu'...

— Pa ghioala ma-tii o sa vezi! interveni Ghioala autoritar, dandu-i un branci cu umarul. D-abea v-am dus pan-aci s-acu' se unfla oceanu-n voi!

Cei doi copii izbucnira in ras, facandu-l pe Rila sa le arunce priviri manioase; le-ar fi dat cu placere niste scaltoace daca n-ar fi fost Ghioala acolo.

— Ce-i cu baiatul ala? arata batranul cu pipa spre cel din spate. E mut?

— Cine, Gura? zise nesigur Stuf.

— Nu-i mut, asa-i el, raspunse Mina in timp ce toti se rasuceau ca sa-l vada mai bine. Sta zile intregi fara sa spuna ceva.

Gura nu parea sa ia in seama atentia ce i se acorda, mancand incet ultimul cartof. Nu voia sa se vada ca-i pasa, dar rasufla usurat cand ceilalti se intoarsera la ale lor, redandu-i intimitatea. Privi apoi printre firele de par ce-i cadeau peste fata spre Nasuc care, infasurata de Mina intr-o bucata de patura, tremura in continuare.

— E baiat bun, auzi el glasul lui Ghioala.

Stia ca, de fapt, nu pentru ca era el baiat bun il luasera cu ei. Nici Ghioala, nici ceilalti nu-l inghiteau, dar aveau nevoie de el. Fara el, Gura, nu s-ar fi incumetat ei sa pornesca la drum lung si necunoscut. Nu-i placea nici lui situatia, insa nu avea de ales; alti prieteni nu cunostea.

Acceptase sa-i insoteasca in calatoria pusa la cale de Invatator, si numai la insistentele acestuia. Invatatorul ii spusese ca va vedea locuri noi si va intalni oameni noi; poate chiar pe cineva asemeni lui. Luasera putina mancare ce o mai aveau si plecasera cu totii, in afara de Invatator, care era batran si schiop. Mersesera aproape doua zile, incet, pentru ca trebuiau sa stea stransi in jurul sau, la adapost de ingeri.

Si nu intalnisera nici macar o urma de om pana li se intamplase beleaua.

— Buni cartofi, mosule! vorbi tare Ghioala frecandu-si burta. Niciodata n-am halit atata!...

— Buni, te cred si eu... Sunt cartofi salbatici pe tot campul... numai ca trebuie sa stii cum sa dai de ei.

Vlajganul susoti ceva cu cei doi de langa el, apoi se intoarse spre gazda:

—; Si cum faci, mosule, da-i gasesti?

Batranul zambi cu inteles, de parca se astepta la intrebare.

— Ei, baieti... nu-i usor... la varsta mea... dar am un viclesug... Pandesc momentul de se mai potoleste urgia... ca rar se mai potoleste... din ce in ce mai rar... Atunci ies eu dupa cartofi si dau drumul la baieti, ca ei scotocesc cartofii una-doua...

— Ce tot spui?!... Ce baieti?

— Asa le zic eu... Am eu niste caini de pamant, de i-am invatat s-asculte si sa caute cartofi...

Ghioala se uita lung, rand pe rand, la Rila, la Stuf, apoi la Mina, ramasa si ea cu gura cascata.

— Cum, mosule?! Pui guzganii sa dea da cartofi?!...

— Nu-s guzgani, fiule!... Caini de pamant... Ei doar imi arata unde sunt si eu ii scot... De mult ii cresc si-am grija de ei, c-alfel n-as fi razbit singur de-atata vreme, continua batranul fara sa ia seama la neincrederea celorlati. Dar ii tin in alta gaura, in cusca, pe-aproape, ca tare sunt galagiosi... Ca am multe gauri pe-aici, poate o sa mai vedeti din ele, dar nu mai ajung la toate ca ma tine spatele din ce in ce mai rau... Mai ales primavara sunt cu scandal ca se inmultesc... Si-atunci mai sucesc gatul la cativa, ca-s prea multi, si-i pun la fript...

— E buni, mosule? intreba Pica, care intorsese spatele sora-si si-l urmarea fascinat pe batran.

— Sunt buni... dar pricajiti... ca mesteci de doua-trei ori si-s gata...

Baiatul se linse pe buze, dupa care inchise ochii pentru o clipa, incercand sa-si imagineze; dar gustul carnii nu si-l putea aminti.

— Pa ghioala mea! vorbi vlajganul. Guzgani!... Nu m-as fi gandit...

La adapostul umbrelor ce stavileau lumina searbada a jarului, Gura zambi. Chiar daca era mare si-l ascultau toti, Ghioala nu prea gandea. Nu gandise nici mai devreme, pe drum, cand pe Nasuc o apucase durerea de burta sau vreo treaba femeiasca, ca nu spusese ceva clar. Si n-a vrut sa faca de fata cu toti, asa cum faceau ceilalti; a tinut mortis sa treaca dupa un tufis, iar Ghioala, care-i asculta toate mofturile, a lasat-o. Tocmai terminase si se ridicase in picioare cand a cazut ingerul peste ea. Il vazusera numai in ultima clipa. Era unul mare, cu aripile aproape intregi si se zbatea groaznic. Incepusera toti sa urle ca tampitii, cautand sa se ascunda – dar nu aveau unde. Iar Ghioala se pierduse complet. Atunci tasnise el; mai intai o ridicase pe Nasuc de jos, incercand sa-i domoleasca spasmele. Apoi reusise sa-i adune pe toti langa el si, lipiti unul de altul, sa plece mai departe. Spre seara, tot el zarise gaura mosului. Era om bun mosul. Era un om de pe vremuri, ca Invatatorul lor.

— Mosu', ai suta? trase Susi de pelerina veche ce acoperea picioarele batranului.

Dupa ce se dumiri ce voia fetita, raspunse amuzat :

— Nu chiar o suta... Dar ma apropii binisor de nouazeci, nepoate, privi el spre Pica, convins ca acesta ii pusese sora-sii intrebarea pe buze.

Baiatul o impise pe Susi la o parte, facand-o sa scanceasca.

— Ce-i ba?! sari Ghioala. N-aveti stare?!... Va dau io da...

— Mai lasa-i odata, omule! interveni Mina iritata.

Fara sa ia seama la cearta ce-o starnise, Pica se aseza in dreapta batranului, urmarind curios rotocoalele de fum ce se ridicau periodic din pipa acestuia, iscodindu-l.

— ...si cum era?... Cadeau s-atuncea?

— Da' tu ce zici, ba?! ridica Rila glasul, atragand atentia tuturor. Bineinteles ca cadeau s-atuncea!...

— Nu chiar, fiule, il intrerupse gazda. Aveam vreo cinci... sau poate sase ani cand l-am vazut pe primul... si m-am dus direct spre el, ca n-aveam frica, ca nu stiam... si cum l-am atins, ca eu l-am atins, am crezut c-o sa mor, ca nu stiam eu ce e moartea, dar atunci am stiut... Noroc... Mare noroc am avut cu sora mea, ca ea era mai mare si m-a tras de-o parte si a strigat dupa ajutor... Si m-a scapat, ca nu mai simteam de traiesc sau nu, ca tot una era pentru mine...

— Asa-i, mosule! sopti Mina si ceilalti o aprobara cu ochii in pamant; numai Susi sta langa foc, jucandu-se cu taciuni aprinsi.

In spate, Gura ridica din umeri dar, fara sa vrea, isi pipai cicatricea lunga, ce-i suia coltul gurii pana spre urechea stanga.

— Si cum a fost dup-aia, mosule? insista Stuf. Ce-a zis lumea? S-au speriat rau?

— De speriat s-au speriat, ca nu mai vazuse nimeni asa ceva... Unii au zis ca e blestem, altii ca e o minune cereasca, dar multi nu

credeau... Ma gandesc ca eu am fost primul peste care-a cazut un inger... ori poate numai printre primii... ca erau rari la inceput, unul colo, altul dincolo, peste munte si treceau zile intregi pana sa mai cada din nou. Dar care cadea, peste vreun om cadea, ca erau multi oameni atunci... poate de zece ori ca acum... sau chiar mai multi.

— Si-atuncea au intrat sub pamant? intreba Pica nesigur.

— Ba, da' prost esti! ranji Rila. Cum sa intre atata lume sub pamant?!

— N-au intrat sub pamant, incuviinta gazda, insa nu ca n-ar fi avut unde... Dar nu si-a dat nimeni seama ce urgie o sa fie pe capul nostru... Erau oameni destepti pe vremea aceea... tare destepti, care au zis ca o sa le dea cumva de capat la ingerii astia... Au cautat ei cu satelitii, cu laserii... degeaba, ca nimeni n-a aflat de unde vin sau ce-i opreste... nici fier, nici beton...

— Nimica nu poate sa-i opreasca, numa' pamantu' le sta stavila, sopti Mina. Si omu' ii opreste, ca trag la om ca musca la hoit...

— Asa e, numai pamantul si omul ii opreste, dar nimeni nu voia sa creada asta atunci... Au tot incercat cu aparate si cu arme... dar numai omul ii poate vedea si simti, el ii atrage si le slobozeste chinul... Iar cand au inceput ploile, era prea tarziu... Cadeau la nesfarsit... aproape ca si azi... potop... puzderie de lume ce s-a prapadit... Toate orasele s-au dus... de mirosea a mortaciune in toata lumea asta... si-a fugit care cum a putut, de s-a ascuns pe dedesubt... Voi nu stiti cum a fost...

Batranul se opri indurerat, ca de-o veche rana. Isi opri ochii obositi pe fetita ce adormise chiar la picioarele lui. Privi apoi la toti, pe rand, cautand ceva care sa-l contrazica; numai cand zari silueta singuratica a lui Gura, se mai insenina putin.

— Si cum ai scapat, mosule? reveni Pica, temator ca nu cumva istorisirea sa se incheie.

— A fost greu... Am stat ani buni in subteran... Foamea ne chinuia rau... foamea si duhoarea. Dar nu m-a mai atins nici-unul!... Si-am sa mor de moartea mea, asa am jurat... Ca toti ieseau razbiti de foame si putini se mai intorceau... Prima femeie mi s-a prapadit tot asa... cu burta la gura... A doua tot asa, bortoasa... Si-atunci am fugit de-acolo, de necaz... Am ajuns aici si-am sapat gauri... multe gauri sub pamant... Si-am avut si-o baba aici, multi ani... o muiere stearpa, de nu aveam mari griji cu ea... dar s-a prapadit saraca... Acum sunt singur cu baietii mei... atatia ani...

— Da, cu muierea e mai rau! vorbi Rila scarpinandu-se in cap. Si, mai ales, cu-alea cu copii in burta, ca parca toti cad in capul lor... Asa s-a dus, acum trei luni, si mama astora doi, incheie el aratand spre cei mici, apoi privi pe furis spre Ghioala, pentru ca toti stiau ca pruncul nenascut fusese al lui.

Batranul se uita lung la Rila, la copii, apoi la chipul negru al lui Ghioala, si banui si el ceva.

— Da' mosule, zise Pica, p-ala mic, a lu' mama, l-a luat la cer?

— Stiu si eu, nepoate, ce sa zic?... Ai vazut ingerii cum cad cu aripile frante, chinuiti, si se zvarcolesc la pamant, pana pier si se topesc...

Unii-s firavi si-aproape dusi, altii au inca aripi tari si vor sa zboare...

— Aia-s mai rai, prinse glas Ghioala. Te scutura de moarte si-i tare greu sa scapi... Doi m-au atins pan-acuma, d-am scapat io...

Tacura toti, incercand sa alunge amintirea atingerii de inger. Doar Gura scrasni din dinti, inciudat. Ghioala iar mintise; patru il atinsesera, nu doi. Iar ultimii de-o data si-ar fi crapat de nu i-ar fi sarit el in ajutor, tragandu-l sub pamant. Dar el nu s-a laudat si Ghioala ascunsese totul. N-a spus la nimeni; nici chiar lui nu-i mai spusese dupa aceea nimic. De fapt, lui nimeni nu-i spunea ce se intampla atunci cand ingerul isi descarca povara de chin si spaima pe seama unui om; plini de spume, in spasme, fiebinteli si friguri se chinuiau in fata lui, ore sau chiar zile intregi, pana scapau ori nu, dupa cum erau la trup, mai puternici ori mai slabi, si dupa cum fusese ingerul, mai firav ori mai zdravan. Apoi nu mai spuneau nimic de chinuri, straduindu-se sa uite, ori poate ca nu mai stiau nimic din ce a fost, in afara de groaza mortii si-a drumului de dincolo, ce-i marca pentru totdeauna.

— Da' ala micu'? intreba iar Pica.

— Pai, ce sa-ti zic?! mormai batranul. Am vazut, si nu o data, cum ingerul se-atinge de-o gravida si-o termina pe loc... Apoi, ca inviat, cu aripile mari si intinse se ridica ducand la piept pe cel nenascut... E fericit si el, si pruncul...

— Invatatoru' nostru, spuse Mina privind piezis, zice ca-s sufletele celor nefericiti... si-si cauta izbavirea...

— Cine poate sti, fata mea?!... De-atata amar de vreme ma tot gandesc... o fi blestem?... o fi minune?... ori incercare?... a cui si de catre cine?... Tot ce stiu e ca ei tot cad, fara ragaz, ca un potop... o ploaie ingereasca ce curata Pamantul de omenire, lasandu-l fiarelor...

Ridicandu-se pentru a mai arunca niste crengi peste jarul aproape stins, Stuf spuse hotarat:

— Alea mai rare e rele da tot... ca-s mai putini atuncea si nu le mai tii grija asa tare... si-atuncea cade peste tine... Io asa-m patit, incheie el asezandu-se la loc.

— Lasa, ca nici cu-alea dese, da nu sa mai termina, nu-i bine, vorbi Mina invelind-o pe Nasuc, care se zbatea in somn. Ca stai dadasubt pana...

— Da' pa Gura da ce nu-l-atige? o intreupse Pica.

— Nu-l atinge?! exclama batranul, iar Gura tresari, strangandu-si apoi genunchii la piept. Nu-l atinge, zici?

— Ihi, incuviinta si Ghioala. Da'-l si ocoleste!... Ca nu vezi unu' mai aproape da zece pasi da el...

— Inteleg... Cum s-a nascut baiatul asta?

— Pai... nu stiu sigur, incepu Ghioala, aruncand o privire peste umar, spre Gura. Invatatorul nostru zicea ca l-a gasit pa camp, aproape mort, langa hoitul ma-sii. N-avea alea noua luni... da' io nu cred...

Gazda isi lasa pipa stinsa de mult de o parte, apoi dadu ganditoare din cap.

— Ba sa crezi!... Ca eu am mai auzit asa ceva... Da, da!... Daca in burta femeii sunt gemeni, ingerul mai scapa, din cand in cand, cate unul... Si daca nu e prea mic si are cine sa-l ajute... Dar asta e asa de rar!

Gura isi ingropa fata in genunchi, incercand sa scape de privirile celorlalti, care-l iscodeau cu un interes subit. Pentru el, amintirea nasterii sale, asa cum o istorisise Invatatorul, avea greutatea unei condamnari la vesnica singuratate.

— Am mai auzit despre astfel de persoane, relua batranul... O fetita din munti, dar a murit de galbinare... asta de mult... si un baiat din fostul oras, din vale, acum vreo treizeci de ani... l-au omorat ai lui, de ciuda... ori de altceva... Mare prostie, pentru ca e tare folositor un astfel de om... Ingerii il pierd din socoteala si nu-l ating... Ori il socot de-al lor...

— Da' da ce-l ocolesc, mosule? insista Pica.

Acesta ridica din umeri, apoi se intoarse spre Ghioala.

— Acum inteleg cum de v-ati incumetat la asa drum... cu el... Dar fata? arata spre Nasuc.

— A fost o greseala! interveni Rila, infruntand privirea vlajganului de alaturi, care il impinse cu umarul, ca din intamplare.

— Da... s-a-ntamplat, isi drese Ghioala glasul. Da' am io grija d-aci'nainte... Bine c-a scapat... si maine pornim spre oras!

Batranul dadu neincrezator din cap, aratand catre cei mici.

— Sunt cel putin trei zile de mers... Poate ca, daca lasi copii si fata aici, ai sa reusesti, fiule...

— Nu se poate! se opuse Ghioala, aproape rastit. Nu ne despartim, asa a zis Invatatoru'! isi roti el privirea hotarata peste tovarasii sai, facandu-i sa plece ochii.

Nici nu se obosi sa se uite si la Gura. Acesta se obisnuise, de altfel, sa nu fie luat in seama, desi, fara el, nu puteau face nici macar un pas.

Si, in acea clipa, nici nu-i pasa de ce va urma. Orice ar fi gasit in oras, n-ar fi putut sa schimbe ceva din viata lui; el nu era un prizonier al taranei. Era liber sa mearga oriunde, singur. Nu va cunoaste niciodata cat de dureroasa e atingerea unui inger, cat de groaznica sau de magnifica poate fi ea; si nu se va teme niciodata. Stia acest lucru. Nu va intelege niciodata frica si nimeni nu-l va intelege pe el. Numai Invatatorul parea sa stie ce-l framanta. Si poate ca acest mosneag, venit din alta lume, o lume fara ingeri.

— Ati putea sa mai stati o zi, vorbi batranul din nou. Sa-si mai revina fata... Ce atata graba?

— Nu pot, mosule!... Invatatoru' are-un Vorba-n Vant si...

— Un ce?! tresari mosul, apoi, intelegand, rase incet, ceea ce-l irita si mai mult pe Ghioala. Cred ca vrei sa spui despre un radio...

— Asa... cum zici, accepta celalalt fara pofta. Vorbeste c-un Invatator din oras si, daca vede ca intarziem, o sa-si faca ganduri...

— Radio, mormai batranul. Nu credeam ca mai exista vreunul care sa mearga... Ma intreb cu ce-l alimenteaza...

— Cu vant merge! deschise Stuf gura, dar Ghioala se intinse si-i arse una peste ceafa.

— Pa ghioala ma-tii, c-aia mege cu vant!... Nu stiu cu ce merge, se intoarse el spre gazda sa, da' ala din oras a zis ca poate sa faca o masina... ca sa dea lumina...

— Adica curent electric?! se mira si mai mult batranul.

— Asa... da' are navoie da niste schieme da le-are Invatatoru' nostru... Si le ducem noi...

— Inteleg... Foarte bine faci, baiete!... Acum, eu zic sa ne odihnim, ca maine va asteapta cale lunga.

Ghioala aproba, satifacut ca reusise sa se impuna. Se intinsera ca la un semn, fiecare infasurandu-se in mantalele lungi si ponosite, incropite din tot felul de petice. In curand, sforaitul molcom al batranului le invalui somnul. Doar Gura, chircit in coltul sau, nu reusi sa se desparta de oboseala zilei ce trecuse.

Baiatul se chinui sa adoarma, dar imaginile suvoiului nesfarsit de ingeri ce-l ocoleau vesnic ii faceau sa vibreze in timpane o voce neobosita, de neinteles insa. Ce rost aveau toate astea? Cui folosea caderea neintrerupta a ingerilor? Si, mai ales, care era mesajul lor? Ce voiau sa spuna?

Gura tresari cand simti miscare in adapost. Cu privirea tulbure, reusi s-o vada pe Nasuc strecurandu-se spre iesire. Se bucura ca fata isi revenise, apoi se bucura si mai mult la gandul ca putea profita de somnul celorlalti. Asa ca se ridica si, cu grija, o urmari.

Traversa pe rand cele cinci sicane ale culuarului ce ducea spre afara si-si spuse ca batranul era cu adevarat priceput in a bara calea ingerilor. Se opri cand se impiedica de picioarele fetei.

— Ce-i? se intoarse aceasta speriata.

Gura o impinse incet, facandu-si loc langa ea.

— Voiam sa vad daca mai cad, spuse ea nesigura.

Bineinteles ca nu se oprisera. Perioadele de pauza erau foarte rare si foarte scurte. Parea insa sa fie un moment de relativa acalmie.

— Hai! o indemna, ridicandu-se in picioare.

Nasuc exita, iar el o prinse de mana, tragand-o dupa sine. Mersera fara o directie anume, inaintand incet prin iarba uscata. In timp ce, instinctiv, fata se lipise de el, Gura urmarea atent zvarcolirile fapturilor inaripate ce atingeau pamantul. Unele se sfarseau repede, in cateva minute, altele se zbateau ore intregi. Daca nu erai suficient de atent, riscai sa calci peste vreun inger ce inca nu se topise complet. Dar nu si el; apropierea lui indeparta orice inger. Cei in cadere erau maturati de o adiere stranie – nu a vantului – iar cei deja prabusiti se pierdeau rapid in tarana. Atingerea lui o salvase pe Nasuc si ea stia asta – tot chinul, cat mai era inca neconsumat, o parasise atunci cand ii venise in ajutor.

— Multumesc! zise ea brusc, oprindu-se si zambind stangaci.

Baiatul o elibera din stransoarea mainii si, retragandu-se un pas, o privi ganditor. Apoi, incet, se mai retrase un pas. Si inca unul.

— Ce faci?! pali ea la fata.

Cu un singur semn, Gura o forta sa ramana pe loc, apoi incepu sa se miste in jurul ei, in cercuri tot mai mari. Cand un inger cazu la doar cativa metri de ea, fata se arunca la pamant. Dar, se ridica apoi, parca intelegand ce urmareste baiatul. Iar el nu avea de gand sa renunte, departandu-se si mai mult. Se opri cand i se paru ca distanta e potrivita si, chircindu-se, gata sa tasneasca, astepta.

Un inger cobori, falfaindu-si aripile sfasiate, ramase o clipa deasupra fetei, apoi se departa lin, contopindu-se cu solul ceva mai incolo. Apoi un altul repeta figura. Si inca unul. Strangand din dinti, cu ochi atintiti spre chipul rugator al fetei, Gura se mai retrase putin, aproape tarandu-se. Iar cand urmatorul abur inaripat se apropie, stiu ca-l prinsese in capcana.

— Jos! urla el, sarind inainte.

Doar ingerul il mai vedea clar, ca pe-o tinta miscatoare, si cand, cu ultim efort, reusi sa-i atinga una din aripi, baiatul simti atingerea. Atingerea unui inger. Simti moartea. Moartea lui si a celorlalti, a tuturor. Si nasterea o simti. Si viata. Vietile. Simti totul. Pentru totdeauna. De la inceput pana la sfarsit. Uitarea. Totul invalui intr-un urlet cumplit.

Cand isi reveni, ingenunchiat, avea bratele pline. Un prunc inca sangerand ii vestea cu toate fortele ca e viu. Iar Nasuc fugea spre gaura, tipand cu disperare:

— S-a oprit!... Nu mai cad ingerii!

© 1999 Bogdan-Tudor Bucheru

sus

Dor de Romania - numarul anterior      Dor de Romania - numarul urmator

Anul I, Nr. 8
2 august 1999

Gazduire Web - Hosting