Do(a)r de Romania Seniorii imaginatiei - Science Fiction romanesc

Anul I, Nr. 7
12 iulie 1999

Dor de Romania - numarul anterior      Dor de Romania - numarul urmator

SENIORII IMAGINATIEI - SF & F românesc



APROPO - La ordinea zilei în Romania
POSTALIONUL CU NOUTATI - Ce e nou pe situl nostru
MEANDRELE CONCRETULUI - Reportaje, anchete
ARS LONGA, VITA BREVIS - Incursiuni în cultura româneasca
COCLAURI - Albumul cu peisaje
POEZIA SALVEAZA ROMÂNIA - O antologie sui-generis de poezie româneasca
STELE VERZI - Eclipsa 99 si alte chestiuni celeste
SENIORII IMAGINATIEI - SF & F românesc
PREA MARI PENTRU O TARA ATÂT DE MICA - Sportivii români, ambasadori fara portofoliu
CA LA MAMA ACASA - Gastronomie româneasca
BUN ÎI VINUL GHIURGHIULIU - Cântece românesti de petrecere si de inima albastra
Cititi CARTEA DE OASPETI
PAGINA VOASTRA - Publicati în DO(a)R DE ROMÂNIA
COLECTIA revistei DO(a)R DE ROMÂNIA

Pamant alternativ 

Conform orarului, trenul ar fi trebuit sa zaboveasca in Straslund mai putin de un ceas. Trecusera deja doua ore si nici pomeneala sa inceapa imbarcarea in ferry.

— Cred ca nu ajungem la timp sa prindem cina, a observat, intr-un tarziu, Willy. Tot drumul isi facuse de lucru cu o harta a Angliei, schitase calcule complicate in care simboluri misterioase se insirau intr-un fermecator si ininteligibil joc al gandurilor lui. Daca imi adresase cinci cuvinte de cand plecasem din Berlin. Si, dintr-o data, a gasit de cuviinta sa ma anunte ca nu crede ca vom prinde cina la Bergen. Mai aveam de mers, daca ne luam dupa graficul trenurilor, doar cincizeci de minute. Ne planificasem sa luam cina la Bergen dupa care, imbarcati intr-un automobil al SS-ului, ne-am fi contiunuat drumul pana la Sassnitz, punctul terminus. Acolo unde Willy Bender urma sa-si prezinte teoria lui indrazneata. Si unde urma sa i se hotarasca soarta. Cavalerii Ordinului Negru nu admiteau eroarea. Nu acceptau sa fie trasi pe sfoara.

— Pai, sa vedem, am replicat, de la Berlin pana aici am facut cinci ore desi drumul nu era mai lung de doua ceasuri. Aici zabovim de alte doua ore, in total sapte pe drum. Am plecat din Berlin la zece dimineata, acuma este cinci, daca ne imbarcam pe ferry avem sansa sa ajungem la vreme in Bergen iar pana la caderea serii deja vom fi instalati in cazarma de la Sassnitz. Si de maine la treaba.

Nu s-a mai obosit sa-mi raspunda, se afundase din nou in ganduri. L-am lasat in pace si am iesit din compartiment. Eram singurii pasageri ai vagonului, daca nu puneam la socoteala escorta SS. Imaginea coridorului pustiu imi sugera o lume parasita, din care toti oamenii plecasera, precum animalele salbatice in fata unui cataclism inevitabil. Priveam la apele Balticei, portul era si el pustiu, impresia de abandon era din ce in ce mai pregnanta. Chiar ma intrebam cum ar fi fost sa descopar, la intoarcerea in compartiment, ca si Willy disparuse. Singura marturie a existentei lui ar fi fost caietele cu schite si calcule. Pe care, singur in intreg universul, m-as fi chinuit sa le descifrez in lipsa de altceva mai bun. Am zambit peisajului incremenit. Ar fi fost placut... Fara razboi, fara alarme aeriene, fara grija ca voi intra in vizorul Gestapoului, fara Hitler...

— Ma scuzati ca va tulbur, aveti cumva un foc? Unul dintre soldatii SS se apropiase de mine, fara sa-l simt, si spulberase iluzia unei lumi fara oameni. L-am privit nedumerit:

— Credeam ca in SS nu se fumeaza.

— He, he, a ras el, nici nu fumez, doar vi se pare... Asa cum mi se pare si mie ca am ajuns pana la Stalingrad, totul este o iluzie. Sigur, eu eram un civil amarat, soldatii erau mereu tentati sa-i ia peste picior pe cei care ramasesera acasa. Si care isi faceau de cap cu nevestele lor pe cand ei traiau cu iluzia ca totul este in ordine.

Mi-am aprins si eu o tigareta si am prins sa pufai alaturi de cel care se laudase ca fusese la Stalingrad. I-am privit pe furis uniforma – curata, parea abia scoasa din mainile croitorului. In general toata fiinta lui respira prospetime – abia barbierit, tuns scurt, mirosea discret a lavanda. O iluzie, mi-am spus si am suflat fumul pe geam.

— Cam cat mai zaboveste trenul? am intrebat. Trebuia sa ne imbarcam de mai bine de doua ore.

— Habar n-am, mi-a raspuns soldatul. Nici ca-mi pasa, din partea mea nu avem decat sa incremenim aici pana la sfarsitul razboiului. Sau chiar pana la sfarsitul lumii. Am vazut destule pe unde am umblat, mi-ajunge.

— Destule iluzii, am murmurat si am intrat la loc in compartiment. Taman atunci trenul s-a pus in miscare. Dupa cateva manevre complicate, am ajuns la bordul vasului care urma sa ne duca pe insula Rugen.

— Ajungem la timp sa prindem cina, i-am spus lui Willy. Razboiul asta a intors lumea cu susul in jos...

— Nu razboiul, mai degraba aceasta este consecinta acelei vointe care guverneaza lumea, a mormait Willy una dintre cugetarile lui eliptice. Nici oamenii nu au facut acest razboi. Suntem biete marionete, Leo.

Mi-a stat pe limba sa-i spun ca pe Hitler oamenii l-au adus la putere. Nu a picat din cer. Vointa tembela a unui popor lipsit de imaginatie a facut ca noi sa ne lasam leganati in acel vagon catre locul in care lumea urma sa-si dea valul jos de pe fata. Asa spusese Willy. "Am sa-i fac sa le cada falca". Chiar Hitler ii daduse apa la moara. Rugat sa arbitreze conflictul dintre el si profesorul Horbiger, spusese: "Nu ma intereseaza cine are dreptate, important este ca modelul sa fie coerent si sa ma ajute sa castig razboiul". Fusesem pusi sub protectia SS-ului, aceasta organizatie asigurase apoi resursele de care Willy avea nevoie sa-si demonstreze teoria. Ce interese obscure avea Ordinul Negru in toata aiureala aceea, nu puteam pricepe. Dar ce era de priceput, in general, din ce se intampla in lume? Nimic nu mai parea sa urmeze vreun set de norme sau de reguli, totul se desfasura sub imperiul hazardului sau a bunului plac. Cu un an in urma armatele noastre suferisera prima infrangere. Nu din pricina strategilor sau a capilor armatei. Motivul se afla in spatele profesorului Horbiger. El afirmase ca iarna din Rusia se va retrage din calea soldatilor nostri. Hitler il crezuse si nu daduse ordinul ca trupele sa primeasca tinuta de iarna. "Voi atacati, de iarna ma ocup eu" spusese el la o consfatuire cu stabii din armata. Si dezastrul se produsese. Horbiger trebuise sa lupte din greu ca sa nu infunde beciurile Getsapo-ului, dar intrase intr-un con de umbra. Fusese momentul ascensiunii lui Willy. Fara a fi membru al Ordinului, era curtat de varfurile ierarhiei. O intalnire cu Heydrich sau cu Himmler era un lucru firesc pentru el. La o betie ii spusese fostului gainar cam ce crede el despre lume si cum poate fi castigat razboiul. Acesta il ascultase cu rabdare, nu-i spusese nimic, dar dupa cateva saptamani il chemase din nou la el. Ii ceruse ca, in cel mai scurt timp, sa gaseasaca o aplicatie practica la teoria lui cu privire la alcatuirea lumii. Fara sa clipeasca, Willy ii spusese ca daca ar avea mijloace suficiente ar putea sa spuna in orice clipa daca flota britanica este ancorata la Scapa Flow sau daca tocmai face vreo manevra prin Atlantic. "Am putea asigura invazia Angliei fara probleme. Exact de ce ar avea nevoie Fuhrerul in clipa de fata." adaugase Willy. Nu stiu cat ii pasa lui de soarta razboiului, de cand eram asistentul lui nu putusem sa-mi dau seama in ce ape se scalda. Nu era membru al Ordinului, nu era membru al Partidului, in general parea sa fie rupt de toate acestea. Nu sustinea ideile rasiale ale lui Rosenberg. Cu toate acestea, avea usi deschise peste tot. Pastrase o aura de erou inca din primul razboi, cand fusese pilot si statuse in captivitate la engelzi mai bine de doi ani. Acolo isi fundamentase teoria care afirma ca, de fapt, noi traim in interiorul unei sfere. Pamantul nu este decat un gol, o cavitate intr-o masa compacta de stanca care se intinde la infinit. Asa sustinea el. Ceea ce ne determina sa credem ca pamantul este o sfera pe a carui suprafata ne ducem existenta nu erau decat iluzii pe care el le spulberase intr-o lucrare numita "Despre cavitatea unica". Nu stiu din ce pricini ideile de acolo placusera ierarhiilor Ordinului Negru. Poate ca sa-i dea peste bot lui Einstein, un evreu pe care nazistii il gonisera in urma cu cativa ani, inainte de razboi. Desi cred ca altele erau pricinile pentru care Willy intrase in gratia SS-ului. Si aveam din ce in ce mai mult impresia ca ascensiunea lui se aseamana cu mersul pe sarma. La cea mai mica eroare ar fi urmat prabusirea. Iar odata cu Willy as fi picat si eu. Macar ca eram un biet secretar-asistent. In fine, mi-am spus, traieste clipa. Viitorul si trecutul nu sunt decat iluzii. Ele nu exista, le visam. Intocmai cum spusese soldatul acela pe culoarul vagonului.

Am ajuns la Bergen, unde Willy s-a desfatat cu o pacatoasa de cina. Privindu-l cum infuleca, ma intrebam daca nu nascocise toate acele aiureli doar pentru un blid cu mancare. Oamenii sunt in stare de multe lucruri ciudate pentru teluri care pot parea ridicole. Poate spera ca la sfarsitul razboiului sa-mi spuna: "Leo, ce ne-am mai distrat pe socoteala lor".

Se intunecase deja cand am intrat in cazarma de la Sassnitz. Am cautat din priviri radarele, dar era o bezna cumplita, camuflajul era respectat cu strictete. Desi niciodata RAF-ul nu-si facuse de lucru prin zona. Sau poate tocmai de aceea era liniste. Prea liniste. Ca intr-un vis sau ca intr-o iluzie.

*

Trecusera deja cinci zile de cand Willy se chinuia sa-si demonstreze teoria. Bateria de radare ("cele mai performante din lume" fuseseram asigurati) scrutau cerul sub un unghi de 45 de grade. Cautau baza de la Scapa Flow, dar ecranele verzulii se incapatanau sa nu arate nimic concludent. Acest lucru era echivalent pentru mine cu facutul bagajelor. Mai ales ca, imediat dupa sosirea noastra, o multime de mahari isi facusera aparitia in cazarma Sassnitz. Himmler in persoana ne vizitase nerabdator sa afle in ce stadiu ajunsesem. Chiar credeau in acele bazaconii sustinute de Willy sau erau, intr-adevar, disperati si cautau orbeste o cale de a castiga razboiul? Evenimentele nu lasau inca loc unor preziceri ferme, dupa dezastrul nostru de la Stalingrad rusii pierdusera teren, armatele noastre ajunsesera din nou in preajma Moscovei. Anglia parea secatuita in urma blocadei, o invazie era riscanta dar nu imposibila. In Africa succesele noastre demonstrau ca o buna organizare poate suplini lipsa de material si de personal. Cairo era de asteptat sa cada in cateva saptamani, ceea ce ar fi insemnat scoaterea Turciei din neutralitate si posibilitatea de a lovi Rusia din flanc. Un an de razboi, cel mult doi, si Hitler si-ar fi vazut visul cu ochii. Sigur, bombardamentele RAF erau destul de sacaitoare, dar acestea urmau sa inceteze dupa invazie. Cat despre Statele Unite, se aflau prea departe si aveau destul de furca in Pacific pentru a mai putea interveni in Europa. Deci pentru ce se incrancenau? De ce le era teama? Rolul meu de secretar-asistent se rezuma doar la a cara diverse mape, de a-l insoti pe Willy la sedintele de dimineata si de a-i sorta notitele. Din insemnarile lui imi dadeam seama ca radarele vedeau orice pe cer, numai flota britanica nu. Fie nu traiam in interiorul unei sfere, fie britanicii isi ascundeau de noi corabiile. Si-si radeau in pumni de eforturile lui Willy. Si, in general, isi radeau in pumni de noi. De eforturile noastre caraghioase de a alerga dupa iluzii. Il ascultam pe Willy cum incerca sa justifice insuccesele dand vina pe aparatura. Puterea radarelor prea mica, sensibilitatea lor lasa de dorit, unghiurile sub care faceau observatii nu se putea stabili in cateva zile si asa mai departe. Pe masura ce timpul trecea iar cei din SS deveneau tot mai circumspecti, Willy prinsese gustul rachiului. Se incuia seara in dormitor cu o sticla si aparea dimineata cu ochii inrositi si plin de naduf. Dar mereu avea un as in maneca, o solutie noua de aplicat spre exasperarea tehnicienilor. L-am urmat in incursiunile lui bahice asa cum statea bine unui asistent loial. Imi spuneam ca mai tarziu, pe frontul de est, unde ma va arunca soarta, voi regreta daca nu voi profita din plin de ceea ce mi se oferea pe moment. Inca.

*

— Am fost tradat, Leo.

Asa a inceput confesiunea lui. Absurda. Impanata cu interjectii si cu accese de voma la care il acompaniam bucuros.

— Stiam de acest razboi inainte sa inceapa. Cu multa vreme inainte. Primul razboi a fost o repetitie, asa mi s-a spus. Un joc. Toate-s jocuri, intelegi? Am dat din cap ca da, intelegeam. Dar nu pricepeam. Inteleg fara sa pricep. Uite unde duce secarica. Maine o sa fiu in drum spre frontul de est. Inca beat, rupt de lume. Rupt de realitate. Rupt de iluzie.

— Este o lume ciudata, Leo. Ciudata si capricioasa.

— Asa este, l-am aprobat.

— Nu asta in care traim sau ne prefacem ca traim. Asta este fara sens. Dar nu din vina noastra. Vina o poarta altii... Cei din lumea aceea despre care-ti vorbesc. Eu sunt un fel de vizionar. Pentru ca mi s-a spus ceva de catre cineva. Mi-au spus: "Willy, tu nu existi. Esti doar un personaj intamplator. O fantosha intr-un decor imaginar. Noi, daca vrem, iti putem spune ce va fi maine. Dar nu vrem asta. Noi ne jucam. Am inventat o lume, a ta. O cavitate intr-o masa de piatra care se intinde la infinit. Asa am vrut noi sa fie. Si i-am dat aparenta lumii in care traim. Din cand in cand, alegem un personaj care sa marturiseasca adevarul despre noi. De data asta te-am ales pe tine. Tu trebuie sa spui despre noi si despre lumea in care v-am dat voie sa traiti. O gaura in piatra, intelegi? O gaura care mimeaza suprafata unei sfere. Cand de fapt este pe dos. Uite, ziceau ei, cat de absurda este ideea ca te afli pe suprafata unei sfere. Priveste forma continentelor... Sunt aberante din punct de vedere geologic. Si lanturile muntoase al fel. Desfid orice incercare de sistematizare. In zadar se chinuie savantii vostri sa demonstreze coerenta sistemului in care traiti. Mereu au ceva de completat, de adaugat, de rezolvat balbele stiintei voastre. Te-ai prins Willy? Lumea ta este absurda. Plecand de la alcatuirea ei geologica pana la actele voastre de zi cu zi. Noi iti deschidem ochii. Nu esti pe o sfera ci in interiorul unei sfere. Aberatile propuse de Einstein se pot explica numai daca privesti lucrurile asa cum iti spunem noi."

I-am intrebat de ce. In vis sau privind cu ochii deschisi in gol, intram in legatura cu ei, i-am intrebat de ce imi spun toate acestea. Stii ce mi s-a raspuns, Leo? "Pentru ca ne jucam. Ne distram de minune". Aproape ca ii auzeam razand... Am mai umplut un rand de pahare. Era singurul gest inteligent care se lipea de ceea ce-mi povestea Willy.

— Cine-s "ei"? am intrebat.

— Dracu' sa-i pieptene, habar n-am. Spune-le "creatorii nostri". Spune-le "zei" sau cum iti cade la gura. Dar m-au convins ca exista. Si ca noi suntem o iluzie. Stii ce m-au intrebat acum vreo zece ani? Spuneau: "Cum vrei sa-ti demonstram ca existam?". I-am rugat sa-l scoata pe Hitler castigator la alegeri. Ce vrei mai mult de atat? M-au convins. Si le-am respectat dorintele intocmai. I-am crezut si am cautat sa-i fac pe altii sa creada la fel ca mine. Dar am fost tradat. M-au tradat. Se joaca cu noi. Cu mine, cu tine... Totul este iluzie. Lumea lor este adevarata, a noastra este imaginata, visata, gandita. Ca sa se distreze. Mi-au spus numele tarii lor: "Domeniul Statal Unit al Elysului". O lume ciudata si capricioasa, Leo. Si mi-au mai spus, abia ieri, ca s-au plictisit de noi, de noi cum suntem acuma. De aceea razboiul. De aceea au abandonat ideea ca traim in interiorul unei sfere. Vor sa ne faca o surpriza. Nu stiu in ce consta aceasta. Dar sunt capabili de tradare, pe mine m-au tradat. Au aruncat la cos tot ceea ce mi-au spus pana acuma. Vor altceva, inca nu stiu ce. Si nici nu cred ca vom afla ce. Ai vazut camionul cu soldati care a venit in seara aceasta? Si automobilul acela negru? Pentru noi se pregatesc chestii neplacute. Ca sa se distreze cativa cetateni ai Elysului. Daca as putea, mi-as baga picioarele in intreaga poveste. Dar cred ca este prea tarziu. Hai sa bem ce ne-a mai ramas. De maine sa vina potopul.

*

Dupa un an si ceva. La Kursk. Unitatea mea era deja incercuita. Mai aveam un singur tanc valid. Asteptam sa fim luati prizonieri. Atunci am auzit vocea. De fapt nu am auzit nimic. Am gandit eu acea voce. "Stii cine suntem, asa-i? Ne distram de minune pe seama voastra. Unii dintre noi se plicitisesc. Ne-am gandit, de aceea, sa va dam sansa sa ne creati voi pe noi. Sa va imaginati voi despre noi. Dar ca sa ajungeti la asta va trebui sa faceti un drum lung. Tu, Leo, vei face primul pas."

Am ajuns in liniile noastre. Ascultand ceea ce-mi dictau gandurile. Am scapat de razboi, nu conteaza cum. Am fost "ajutat". Si am inceput sa fac primii pasi catre lumea aceea ciudata si capricioasa. Pentru inceput l-am cunoscut pe Turing. I-am povestit despre o teorie a mea referitoare la automatele finite. I-a placut. Dupa care m-am imbatat cu niste secarica. O iluzie. Si nu mi-a mai pasat. Ma distram de minune.

© 1999 Marian Truta

sus

Dor de Romania - numarul anterior      Dor de Romania - numarul urmator

Anul I, Nr. 7
12 iulie 1999

Gazduire Web - Hosting