Do(a)r de Romania Seniorii imaginatiei - Science Fiction romanesc

Anul I, Nr. 6
21 iunie 1999

Dor de Romania - numarul anterior      Dor de Romania - numarul urmator

SENIORII IMAGINATIEI - SF & F românesc



APROPO - La ordinea zilei în Romania
POSTALIONUL CU NOUTATI - Ce e nou pe situl nostru
MEANDRELE CONCRETULUI - Reportaje, anchete
COCLAURI - Albumul cu peisaje
POEZIA SALVEAZA ROMÂNIA - O antologie sui-generis de poezie româneasca
STELE VERZI - Eclipsa 99 si alte chestiuni celeste
SENIORII IMAGINATIEI - SF & F românesc
PREA MARI PENTRU O TARA ATÂT DE MICA - Sportivii români, ambasadori fara portofoliu
CA LA MAMA ACASA - Gastronomie româneasca
BUN ÎI VINUL GHIURGHIULIU - Cântece românesti de petrecere si de inima albastra
Cititi CARTEA DE OASPETI
PAGINA VOASTRA - Publicati în DO(a)R DE ROMÂNIA
COLECTIA revistei DO(a)R DE ROMÂNIA

Ultima legenda a Olimpului 

Aripile îl dureau îngrozitor. Portiunile golase atrageau umezeala ce-i intrase definitiv în oase. Era greu sa mai gasesti un loc uscat în sala cea mare. Lespezile se fisurasera si pâraiase reci izvorâsera prin crapaturi, udând încaltarile preacinstitilor zei. Pocalele lor zaceau aruncate pe sub mese, asteptând-o pe Hebe sa le umple si sa le împarta din nou. Hebe era printre putinele care-si mai faceau datoria în Olimp. Munca o istovea atât de tare încât, ca sa-si revina, se arunca în bratele oricui era dispus sa-i asculte frustrarile. Nimfele erau, de obicei, cele mai disponibile, dar si satirii stiau sa asculte. Hefaistos se împacase cu Afrodita care, la rândul ei, se împacase cu Hera si Atena. Formasera un grup dezmatat si se distrau adeseori împungându-l cu niste bete lungi de aur, ascutite în vârf, vrând sa-l faca sa danseze. Misca-te, gloaba batrâna, râdeau crudele, doar te hranesti cu carne de titan. Se zbatea cât putea de demn, chinuindu-se sa para ca nu sufera în fata lor, cerând îndurare din ochi de la schiopul divin, dar barbosul, ametit de bautura, nu facea decât sa mângâie în nestire coapsele dezgolite ale Afroditei. Uneori, mâinile lui paroase întâlneau si alte mâini, dar era obisnuit de mult cu situatia asta. Atelierele de sub Etna stateau închise mai tot timpul, locul unde se faurisera sceptrul lui Zeus, tridentul lui Poseidon, scutul lui Heracles devenise o hala pustie, cu un singur foc aprins, în care, când mahmureala i-o permitea, facea brose si paftale pentru regina lui. Oamenii stricasera totul. Olimpul era plin de fosti muritori care fusesera zeificati, de eroi si bastarzi divini ce transformasera maretul lacas într-un spatiu aglomerat în care se benchetuia încontinuu. Apucaturile lor meschine îi pierdusera pe zei. Acestia lasasera în seama lor orânduiala lumii si se refugiasera în orgii. Fostii pamânteni adusesa de pe tarâmurile lor de origine tot felul de prafuri si seminte pe care, când le aruncau în foc, raspândeau o aroma ce-i ametea pe toti, lasându-i vlaguiti prin colturi, cu gura rânjind strâmb si ochi stralucitori. Cel care cazuse cel mai tare prada viciului era Apollo, care, din frumosul efeb de odinioara, se transformase într-un batrânel cu dintii stricati, cu barba rara si vesnic murdara de mâncare. Nimeni nu-l mai baga în seama, cu exceptia lui Hermes, care-i mai juca mici farse ce-i înveseleau pe semizei si curtezane. Lira sta nefolosita, corzile ei fusesera înlocuite cu fire din tunica Demetrei si Apollo nu-si daduse seama decât când voise sa o schimbe pe un praf nou venit tocmai de pe câmpiile Traciei.

Vulturul se târî catre deschizatura în forma de arc de bolta care slujea drept fereastra. Stele luceau în noaptea cea neagra. Ca într-o oglinda, focurile oamenilor le raspundeau pe pamânt. Era vremea. Pâna în Caucaz era cale lunga si zborul lui era din ce în ce mai greoi. Pornea în fiecare noapte mai devreme. Se oprea tot mai des pe câte-un vârf munte, tragându-si sufletul, blestemându-l pe Zeus pentru pedeapsa nemiloasa.

Nu-l pedepsise doar pe Prometeu, ci mai ales pe el, tovarasul sau credincios. Din sala alaturata i se auzea sforaitul. Temutul zeu se tinea înca bine. Pâna si sforaitul îi era maiestuos. De câtva timp cobora mai rar pe Pamânt dupa muritoare, spre bucuria Herei, si-si omora plictisul aruncând cu fulgerul în niste cercuri pe care le scrijelise în piatra. Îi initiase si pe altii în jocul asta si, lucru nemaivazut, le împrumuta fulgerul sa loveasca si ei. Când vreunul nimerea cercul din mijloc, racneau ca niste apucati. Trecusera vremurile când fulgerul îsi revarsa vapaia dumnezeiasca peste feciorii tarânei.

În fata lui se deschidea un hau întunecat. Întoarse capul si arunca o ultima privire în sala de banchete. Apoi, batând din aripile golase, se avânta în vazduh. În urma lui, vântul rostogolea pocalele, izbindu-le de lespezi.

Catre rasarit bezna începuse sa se subtieze. Aerul rece îl îndemna sa dea din aripi repede, îsi simtea sângele colindând în forta arterele, muschii se încordara ca în tinerete si se lasa, pentru câteva minute, cuprins de betia zborului. Uitase de decrepitudinea din muntii Tesaliei, de lesurile zeilor beti, de certurile si tradarile lor, si în minte îi venisera imaginile de dupa înfrângerea titanilor când, împreuna cu Zeus, împartea lumea în regate. Hades însusi îl rugase sa intervina pe lânga prea-puternic ca sa primeasca infernul. Pe vremea aceea, simpla lui aparitie impunea teama si respect, caci clontul lui era simbolul puterii noului stapân al Universului. O durere apriga în plamâni îl readuse la realitate. În apropiere nu era nici un pisc de munte si se vazu silit sa coboare înspre câmpie. Rasufla greu si-si aduse aminte ca, pe vremuri, putea zbura cu un taur în ghiare. Acum abia îsi mai putea duce propria greutate. Trebuia sa fie atent sa nu dea de oameni; ultima oara, recunoscându-l, aruncasera în el cu pietre si crengi, blestemându-l pentru stapânul lui cel crud si neomenos ce nu-si mai aratase de mult bunavointa pentru semintia lor. Se odihni câtva timp, cu inima tremurând, asteptându-se din clipa în clipa sa nimereasca peste el o hoarda de barbari iesiti la vânatoare. Abia când se avânta iar în vazduh, se simti din nou în siguranta. Nu se mai lasa purtat de entuziasm si înainta batând rar din aripile-i uriase, negândindu-se decât la distanta care trebuia acoperita.

Titanul îl astepta. Sub lanturile faurite de Hefaistos, Prometeu sta neclintit, asteptându-si vrajmasul ce-i mânca maruntaiele de treizeci de ani. Noaptea întreaga se desfata privind focurile oamenilor, cei care traisera pâna la venirea lui sub pamânt, ca niste furnici, în vagauni ascunse soarelui. Acum îsi faceau case însorite din caramizi, mâncau carne fripta, îmblânzeau întunericul cu torte luminoase. Tot ce vedea îl umplea de fericire, îi dadea o putere uriasa. Dimineata, când vulturul olimpian aparea din negura si ciocul de fier îi scurma rarunchii, mâna lui smulgea din penele dihaniei. Nu se refaceau niciodata.

© 1999 Jean Lorin Sterian

sus

Dor de Romania - numarul anterior      Dor de Romania - numarul urmator

Anul I, Nr. 6
21 iunie 1999

Gazduire Web - Hosting