Do(a)r de Romania Seniorii imaginatiei - Science Fiction romanesc

Anul I, Nr. 5
17 mai 1999

Dor de Romania - numarul anterior      Dor de Romania - numarul urmator

SENIORII IMAGINATIEI - SF & F românesc



APROPO - La ordinea zilei în Romania
POSTALIONUL CU NOUTATI - Ce e nou pe situl nostru
MEANDRELE CONCRETULUI - Reportaje, anchete
ARS LONGA, VITA BREVIS - Incursiuni în cultura româneasca
COCLAURI - Albumul cu peisaje
POEZIA SALVEAZA ROMÂNIA - O antologie sui-generis de poezie româneasca
STELE VERZI - Eclipsa 99 si alte chestiuni celeste
SENIORII IMAGINATIEI - SF & F românesc
CA LA MAMA ACASA - Gastronomie româneasca
BUN ÎI VINUL GHIURGHIULIU - Cântece românesti de petrecere si de inima albastra
Cititi CARTEA DE OASPETI
PAGINA VOASTRA - Publicati în DO(a)R DE ROMÂNIA
COLECTIA revistei DO(a)R DE ROMÂNIA

Început de anotimp ploios la Ezary 

Motto: "Acasa la mine aveam o floare.
Întotdeauna ea vorbea întâi... "

Antoine de Saint-Exupery – Micul print

Giulio a visat mai de mult o calatorie într-un loc umed, cu lumina unsuroasa si se simtise atunci precum un gândac târâtor pe trupul unui monstru vegetal adormit. Visul îi placuse, mai putin sfârsitul, în fata lui, Erica îi zâmbea amabil si i se oferea pe un pat de frunze printre care tâsneau obraznice corole de flori obscen colorate.

Giulio se gândea sa faca o calatorie în peisaj fara Erica, specificase în formularele de calatorie ca doreste solitudinea, iar Erica fusese de acord. Raspunsul primit era ambiguu, dar din el reiesea ca nu are motive serioase pentru o calatorie în peisaj. Dorinta lui a disparut încetul cu încetul.

Apoi a venit visul.

Acum se întâmpla la fel.

Statea în pat privindu-si degetele de la picioare si se gândea la pamântul pe care calcase în vis, era îmbibat cu apa si picioarele i se cufundau în el, pâna la glezne, însotite de un zgomot placut, clap, clap. În lumina blânda a diminetii, imaginea de vis palea, lasându-i o nelamurita lene printre gânduri. Alaturi dormea Erica si Giulio o privi, era tânara, iar rautatea lumii înca nu-i alterase chipul. Asa se gândise odata, nu oamenii sunt rai, ci suma lor, ca si cum rautatea ar fi fermentat printre ei, cu cât erau mai multi cu atât clocotul drojdiei sporea, întunecându-le mintile.

Se dadu jos din pat si privi prin fereastra la orizontul incendiat spre rasarit. Orizontul era aproape si deasupra lui era zimtat si spart de turnuri, cabluri de otel, spirale si arcade uriase printre care lumina se strecura îndaratnica si indiferenta.

"E o zi frumoasa" îsi spuse, si gândurile i se blocara, ceva ca o parere îi zbura prin dosul ochilor. "Si totusi e frumos", insista el plimbându-si degetele pe rama ferestrei.

Parasi fereastra, trecu prin dormitor, unde Erica dormea înca si mai avea sa doarma pâna la amiaza, pentru ea ziua începea la amiaza si se termina mult dupa miezul noptii, cum se întâmpla de altfel cu majoritatea citadinilor.

Îsi regasi îndoiala în momentul când se strecura sub floarea dusului si lasa apa sa curga peste el, spunându-si "e atât de frumos afara". Mânca în picioare si mai trecu o data prin dormitor.

— Erica, esti frumoasa, sopti si umbra lui flutura o clipa peste chipul ei.

Intra în vestibul.

— E o dimineata frumoasa, Giulio, nu-i asa? spuse o voce.

— E o zi frumoasa, admise el si începu sa se îmbrace. În ziua aceea va purta o tunica azurie, si mai scurta decât de obicei, sandale aurii, iar parul si-l va lega cu un inel de nichel. Avea picioare puternice si frumoase, ochii precum tunica, iar parul era ca grâul copt.

Zabovi în fata oglinzii o clipa, apoi se îndrepta spre usa.

— Plec, anunta el, direct la sucursala, de acolo am sa ma opresc în zona lui Kirche, am o întâlnire si vreau sa beau ceva, apoi ma întorc. Timpul si traseele obisnuite.

— Confirmat, spuse vocea, apoi adauga: pot sa te rog ceva, Giulio?

— Desigur.

— Treci si pe la Consulatul pentru problemele Mediului Înconjurator. Cei de acolo doresc sa te vada.

— Stii despre ce este vorba?

— Îmi pare rau, nu mi-au spus.

— Poate e în legatura cu dorinta mea de a calatori în peisaj.

— Posibil. Au spus sa treci oricând. Ti-au acordat o ora si posibilitatea sa-ti alegi traseul.

— Drumul cel mai scurt, desigur. Din zona lui Kirche.

Vocea paru ca ezita.

— Succes, Giulio.

— Multumesc. Pe diseara.

— Am sa te astept. A fost o placere pentru mine.

Usa se deschise cu un oftat usor, oftat pe care Giulio îl puse în prelungirea vocii. ÎI placu gândul si închise ochii.

— La revedere, spuse vocii si trecu dincolo.

Afara mirosea a sudoare de masini. Toate masinile care traiau în oras, angrenajele marunte, contacte argintii, subtile circuite logice, cabluri, încâlceli de sârme, oglinzi si lentile, carcase înmuiate în culori, camasi de plastic, toate emanau un miros aparte, de care putini îsi dadeau seama. Aerul era mereu primenit, începând cu dupa-amiaza pâna noaptea târziu, numai cei ce ieseau în oras în zori puteau adulmeca respiratia orasului.

Trecea prin zone umbrite, sagetate pe alocuri de scânteieri grabite trimise din înalturi de jocul întâmplarii si al suprafetelor înalte ale arcurilor suspendate, panglicilor de otel pe care alergau bolizii întarâtati de lumina soarelui. Oamenii, putini la ora aceea, coborau în puturile metroului, neatenti la zarva înca marunta a noii zile.

Erau prost îmbracati, majoritatea prestau diverse sarcini, fie la Centrul de informatii, fie pe la câte un Consulat pentru Mediul Înconjurator.

Niste anonimi, gândi Giulio, coborând într-un put. Aerul de pe peron era rece si mirosea a grâu. Astazi va mirosi a grâu în tot orasul, la fel ca si ieri, la fel ca si alaltaieri, ciudate preferinte au oamenii la amiaza, îsi spuse în timp ce o cabina trase lânga el.

Fotoliul cabinei îl îmbratisa, senzual aproape.

— Minunata zi, îi spuse o voce.

— Superba, admise Giulio, apoi adauga: la Sucursala, si nu te grabi ca data trecuta.

— Îmi pare bine ca te aud, Giulio, continua glasul în timp ce cabina tâsnea spre tunel.

— Doresti o conversatie sau un film?

— Nimic, încerca Giulio.

— Îmi pare rau, daca nu vrei sa vezi nimic va trebui sa vorbim.

Vocea era de femeie tânara, care dormea pâna la amiaza si se culca mult dupa miezul noptii. Încerca sa-si imagineze chipul ei, sa fie blonda, bruna, cu bust aproape invizibil, picioare lungi, ce sport practica, parasutismul zbiera un gând în urechea dreapta, e casatorita îi spuse urechea stânga, e urâta, e frumoasa. Închise ochii.

— Atunci, Romeo si Julieta, ca de obicei. Parbrizul se întuneca pentru o clipa, o data cu întreaga cabina, apoi se trezi într-un lan de grâu, aproape era o sosea pe care aparu Romeo într-o drezina de 2 locuri. Asadar, Romeo este batut mar de fratii Julietei, el se razbuna, o violeaza pe Julieta si o rapeste, devasteaza ogorul de cartofi al familiei Capulet, începe un razboi local, între doua sate si, rând pe rând, culturi de cartofi, grâu, porumb si floarea soarelui sunt facute praf, pâna când intervine politia satelor si-l condamna pe Romeo la exil pe viata.

Un individ încerca sa-l omoare pe Romeo, gest necugetat, Julieta îi sare în fata si se prabuseste spunând: "Vai mie".

Apare sora geamana a Julietei, îl ajuta pe Romeo sa fuga în munti si filmul devine neclar.

Erica se nascuse în munti, dar de câte ori Giulio o întreba, ea îi raspundea repezit ca n-are decât sa faca o calatorie în peisaj si sa vada ce si cum. Îi era rusine ca se nascuse acolo, desi el nu vedea un motiv în asta.

— Giulio, îl facu atent vocea, parametrii mentali indica o scadere a atentiei, vrei sa-ti comentez filmul?

— Nu, nu cred. Data trecuta a fost mai interesant.

— Poate ai dreptate. Vrei sa stii ce se întâmpla acasa?

— Nu, nu cred.

— Giulio, suspina glasul, este o zi frumoasa, ce se întâmpla cu tine?

— Nimic, ma gândeam. Facu o pauza. Opreste porcaria aia.

Parbrizul deveni transparent. Iesisera din tunel si alergau pe o banda suspendata catre un edificiu piramidal imens. Din când în când, cabina se ridica usor si un bolid grabit trecea pe sub ei. În momentele acelea, Giulio simtea o dorinta confuza, ca atunci când privea în jos de pe vârful unui turn, pret de o clipa avea certitudinea zborului.

— Stii, zise Giulio, am fost chemat la Consulatul pentru problemele Mediului Înconjurator.

— Oh, facu vocea, si pentru ce?

— Nu stiu. Am dorit mai de mult sa fac o calatorie în peisaj, dar mi-au refuzat cererea si atunci am renuntat. Poate m-au chemat pentru asta.

— Probabil, murmura glasul.

Apoi cabina accelera, iar Giulio se afunda si mai mult în fotoliu. Soarele depasise crestele argintii ale turnurilor, iar lumina lui preschimba în urlete cromatice suprafata piramidei catre care se îndrepta.

Îl înghiti un tunel si cabina se opri.

— Apari si mâine, Giulio? întreba vocea.

— Nu stiu, nu cred. Mâine ramân la Ezary.

— Cum doresti, tu iei deciziile. Mi-ar fi placut sa vii si mâine. E o încântare sa discut cu tine.

— La revedere, spuse Giulio si traversa grabit peronul. Se opri în fata unei porti identificându-se.

— Este o zi minunata, grai el.

— Buna dimineata, Giulio, îi raspunse o voce când poarta fu înghitita în perete. Cum ai dormit?

— Strasnic, am visat ca mergeam prin noroi.

— Îmi dai voie sa te conduc? întreba vocea.

Era o voce de femeie cu un timbru excitant si în acelasi timp dur, putea fi o gladiatoare.

— Desigur.

Porni în lungul unui coridor.

— Am oprit raportul pe care l-ai cerut data trecuta, continua vocea. L-am gasit favorabil, ramâne sa vezi tu mai departe.

— De la Edmonton ceva?

— Nimic, si-au rezolvat singuri problemele.

— Ce bine, m-au scutit de un drum.

Glasul tacu un timp.

— Nu stiu daca e corect sa-ti spun...

— Ei bine?

— Seful s-a întâlnit cu cineva, un tip de la un consulat...

— Ce consulat, de la mediul înconjurator?

— Asta nu cred, mai degraba de la vestigiile trecutului, din pacate nu stiu ce au vorbit în birou, dar pe coridor ai fost pomenit si tu.

Giulio dadu din umeri.

— Cine stie.

— Oricum, seful vrea sa te vada.

Se opri în fata unei nise si îsi puse palma pe un suport. Într-o fanta se rostogolira doua tablete.

— E-n ordine, anunta vocea. Ai pulsul usor marit.

Înghiti tabletele si alaturi de nisa peretele se despica.

— Mi-a parut foarte bine ca te-am auzit. Când mai treci pe aici?

— Nu stiu, raspunse Giulio. Nu stiu.

— Îmi face placere sa te aud, Giulio, mai spuse vocea si Giulio intra într-o camera spatioasa cu un perete întreg din sticla. Un peisaj submarin traia dincolo de perete, cârduri de pesti treceau si se loveau buimaci de sticla, apoi se ascundeau printre stânci.

— Buna dimineata, Giulio, îl saluta o voce. Se aseza în spatele unui pupitru. Ecranul din fata lui clocotea de verde.

— Îti place? întreba glasul.

— Ce-i asta? dori el sa stie.

— Nimic, daca nu-ti place am sa-l sting.

Glasul parea trist, o roscata trista cu pistrui, pe malul marii, într-o roba alba si vântul prin parul ei. Închise ochii.

— Lasa-l, sopti.

— Ti-a sosit un raport, continua glasul, vrei sa-l vezi sau ti-l spun eu?

— Arata-mi-l, ceru.

Verdele clocotitor disparu.

Vazu raportul, îl aproba si dori o cafea, apoi mai vru sa dispara peisajul submarin.

— Ai o preferinta anume?

— Nu, exteriorul.

În timp ce privea panorama orasului, glasul îi povesti o bârfa, îi ceru o parere, îi comunica o serie de date si el îi raspunse masinal. Forfota bolizilor crescuse, ziua cadea spre amiaza si toata încâlceala de poduri, arcade, turnuri, muchii, sfere, benzi suspendate îi sugerau o îngramadeala de clesti, mandibule, carapace, de parca o armata de insecte gigantice s-ar fi zdrobit de pamânt, iar un zeu nauc le împinse apoi într-o lume dementa. Cauta sa lipeasca imaginea bolizilor de ceva socant, dar nu reusi.

— Giulio spuse glasul, parametrii mentali indica o scadere a atentiei, doresti un existant?

— Multumesc, nu.

— Seful doreste sa te vada. Te duci acum?

— Acum.

Iesi în coridor.

— Pleci? îl întreba vocea gladiatoarei.

— Nu, ma cheama seful.

— Vrei sa te însotesc?

— Multumesc, nu.

Prinse o ezitare în aer.

— Esti suparat pe mine?

— Nu.

Strabatu coridorul, trecu prin câteva bifurcatii. Deja începuse sa apara lume, usi glisau tacute, usi cu o fanta, usi în forma de stea, de cruce, de iris. Întinse palma spre un suport luminat puternic. Se simti palpat, raze invizibile îi scormoneau trupul, o unda de aer îi tremura în fata si o usa se deschise.

— Minunata zi, spuse Giulio intrând.

Seful, un om îndesat, îl invita sa ia loc, apoi i-l prezenta pe celalalt, un individ chel si zbârcit. "Elis, de la divizia Vestigii Istorice".

— Buna dimineata, domnule Elis, spuse Giulio si se opri. Era în el o neliniste ca si cum un vis greu tocmai s-ar fi risipit.

Nici un glas, nici o voce nu-l salutase.

* * *

Giulio coborî din cabina.

— Când mai treci pe aici? îl întreba o voce de femeie tânara cu ochi verzi.

— Nu stiu, în seara asta ma întorc pe jos, iar mâine nu cred.

— Îmi pare rau, e atât de bine când discutam.

— La revedere, spuse Giulio si se îndrepta spre gura putului. În urma lui, la marginea peronului, cabina ramasese în asteptare cu portiera deschisa. Cineva trecu pe lânga el.

— E o seara frumoasa, auzi Giulio, apoi usa cabinei se închise cu un clampanit moale.

Putul îl sorbi si îl scuipa în strada. Luminile orasului explodau, firme gigantice împungeau vazduhul. Trecu pe sub o arcada.

— Buna seara, spuse el nimanui.

— Este o seara încântatoare, Giulio, auzi un glas de femeie bronzata, cu trup de dansatoare si simti un freamat de lumina galbena, de soare pe o câmpie nesfârsita. Închise ochii.

— Esti obosit? îl întreba vocea.

— Nu, desigur.

— Consulul doreste sa te vada. Îmi dai voie sa te conduc?

Porni sa urce scari, strabatu un coridor lung, apoi o sala vasta. Pe drum, vocea îi povesti ce fel de om este consulul si o serie de nimicuri pe care el le asculta concentrat.

— Am ajuns, îl anunta vocea.

Un perete se trase din fata lui si intra într-o sala rotunda. Privi circular, jumatate de sala era îmbracata într-o fresca, un lan de grâu si oameni cu seceri în mâini, oameni cu piept larg si chipuri în profil. Peretele se închise în urma lui si vazu atunci o holograma, un astronaut în costum de vid, într-un pustiu de piatra împingând un plug stravechi.

— Buna seara, Giulio, îi spuse consulul si-l invita sa ia loc.

— Este o seara placuta, raspunse el, apoi adauga: Egiptul antic, nu-i asa?

Ochii departati ai consulului se luminara a zâmbet.

— Desigur. Trecutul si destinul.

— E frumos.

— Bei ceva? Iarta-ma ca te-am chemat, as vrea sa-ti pun câteva întrebari, daca doresti, bineînteles...

— Este vorba de calatoria în peisaj?

— Oh, nu..., consulul parea stânjenit. Nu, Giulio, avem nevoie de ajutorul tau.

— Ajutorul meu, se mira Giulio. Cum as putea eu sa va ajut?

— Am sa-ti explic. Sunt lucruri pe care poate le stii, dar nu asa cum ar trebui.

Ceru cafele, apoi continua.

— Stii ce se cheama traficul floral, este o problema cu care ne luptam, de mult...

— Dar eu...

— Asculta-ma cu atentie, ceru consulul, vei întreba dupa aceea. Stim ca nu ai nici o legatura cu traficul de flori, nici o legatura constienta. Stim foarte multe lucruri, dar niciodata nu avem suficiente date sa stârpim acest cancer care roade societatea noastra... Facu o pauza, cautându-si cuvintele. Societatea noastra a realizat lucruri care pareau de neizbutit cândva. Am redat lumii toate deserturile, am salvat jungla ecuatoriala, plamânul urias al pamântului, si am închis-o, ferind-o astfel de orice agresiune. Agricultura a reusit sa hraneasca o lume din ce în ce mai numeroasa, sunt lucruri cunoscute, dar asta a implicat un sacrificiu.

— Florile, sopti Giulio.

— Exact. Florile. A trebuit sa eliminam florile din ungherele lumii noastre din ce în ce mai neîncapatoare. Am oprit peisajele, cândva le vom elimina si pe acestea, orice bulgare de pamânt valoreaza enorm astazi. Si totusi, exista oameni care simt nevoia de flori, peisajele sunt jefuite sistematic de seminte de flori pe care traficantii le vând în orase. Sunt oameni care îsi cresc clandestin flori, dar nu florile sunt nocive, ci ideea de floare, lucruri inutile ce sugruma eforturile necesare spre a asigura lumii un lucru folositor, de neînlocuit, hrana naturala.

Giulio închise ochii.

Erau ucise florile, demult, când oamenii mureau de foame, deserturile fusesera însamântate, dar asta nu fusese de ajuns, apoi padurile, parcurile, gradinile disparusera, cresteau papaia, curmale, cartofi, porumb, smochine si grâu. Si pasuni! Macii secatuiau pamântul, crizantemele ocupau prea mult loc, orhideele sufocau plantatiile. Pamântul se risipea în ghivece.

Printre flori traiau gâze care rontaiau entuziaste lanurile, clesti pofticiosi rupeau, mestecau, farâmitau bobul de grâu, de porumb, bananele si piersicile.

— Parametrii mentali indica o scadere a atentiei, interveni o voce catifelata de femeie micuta, cu ochi migdalati si îmbracata în chimono. O gheisa prin iarba înalta, trecând printr-o poarta, o alee pietruita si strajuita de camelii, un templu, evantaiul de fâsii de bambus si cerul deasupra, albastru si cu nori. Închise ochii.

Consulul îl privea atent.

— Esti obosit?

— Nu, ofta Giulio. Am fost la cabinetul de psihogenie. Vad uneori imagini, vocile, simt nevoia sa le concretizez. Am crezut ca din cauza adaptorilor. Îsi scoase adaptorii din urechi. Acum era aproape surd.

— Mi-au spus ca este un fenomen destul de raspândit si mi-au schimbat vocile. Nu ma simt obosit, nu în sensul pe care îl întelegem noi.

— Înteleg, spuse consulul. Cunosti pe acest om? întreba apoi. O holograma rasari în fata lor. Îl cheama Voliuhin.

Era un chip prelung, cu rânjet obraznic si ochi întunecati.

— Nu-l cunosc, raspunse Giulio.

— Gândeste-te bine.

— Nu-l cunosc.

— A fost observat împreuna cu sotia ta. Holograma prinse viata, individul se strecura prin multime, apoi aparu Erica la iesirea unui put. Voliuhin o opri pret de câteva minute. Nu avea sonor.

— Întreaba de tine, preciza consulul. Voliuhin era cu fata spre ei, iar Erica în profil.

— Analizând miscarile buzelor am reconstituit conversatia, sotia ta raspunde ca nu stie unde te afli si îi spune codul tau.

Holograma disparu.

— Nu m-a cautat niciodata, spuse Giulio.

— As dori sa te mai întreb ceva. Astazi, pe la amiaza, ai discutat cu seful tau.

— Mai precis cu cineva de la divizia "Vestigii Istorice". E adevarat, am dirijat acum un timp fluxuri energetice într-o zona mai putin densa, pentru un nou tunel, iar sapatorii au gasit o capsula bizara, un fel de mesaj din trecut, era mai mult o problema de arheologie.

— Apoi ai fost în zona lui Kirche.

— Am avut o întâlnire si doream sa beau ceva.

— Giulio, am nevoie de sinceritatea ta. Cu cine te-ai întâlnit în zona?

— Credeam ca se stie.

— Din pacate, informerii nostri nu au acces în zone. Înca...

— Este absurd, m-am întâlnit cu o colaboratoare, va pot da codul.

— Multumesc, Giulio, iarta-ma ca te-am retinut atât de mult.

— S-a întâmplat ceva totusi, spuse Giulio.

Consulul îl privi în ochi.

— Voliuhin era traficant de flori, spuse el.

— Înteleg, murmura Giulio.

— A fost retinut astazi la amiaza, iar capsula a fost deschisa tot la amiaza si continea, printre altele, câteva plicuri cu seminte. Plicurile au disparut, iar ancheta noastra nu a putut stabili cu precizie unde. Giulio, era posibil ca tu sa fi fost folosit ca intermediar între Elis si Voliuhin. Consulul zâmbi, nu a fost asa. Analizatorii nostri nu au decelat nimic asupra ta.

— Când am fost testat?

— La intrarea în consulat... Nu avem înca dovezi împotriva lui Elis, totul este doar o ipoteza, folosirea ta ca intermediar fara stiinta ta, implicarea lui Elis. Singura certitudine este Voliuhin, iar spectrograma mentala nu este concludenta.

— E ciudat, observa Giulio. Am fost anuntat sa vin aici de dimineata, iar aceste lucruri s-au petrecut în jurul amiezii. De unde stiati?

— Totul a fost un calcul, ti-am spus. De obicei, calculam exact. De data aceasta, ne-a scapat ceva printre degete. Se mai întâmpla.

Giulio se ridica.

— Îmi pare rau ca nu v-am putut ajuta cu nimic.

— Nu a fost chiar nimic, si nu asta e totul. Cunoastem dorinta ta de solitudine. Îti putem oferi o calatorie în peisaj. În timpul absentei tale, cineva ca tine îti va lua locul. Avem nevoie de acordul tau.

Giulio se gândi. Zeci de ochi electronici îl iscodeau, îi analizau fiecare gest, compozitia respiratiei si a transpiratiei, timbrul vocii, pulsul. Erau într-adevar puternici, foarte puternici, poate cândva vor sparge barierele mentale, iar atunci totul se va sfârsi.

— De acord, spuse el. Presupun ca voi pleca de mâine.

— Mâine la amiaza îti convine?

— Perfect.

— Îti multumesc, Giulio... vei fi anuntat mâine dimineata unde sa te duci.

— Noapte buna, saluta el.

Iesi în strada, în harmalaia de lumini.

"Erica, se gândi, acum stiu, solitudinea e mai frumoasa decât tine".

O iubise cândva. Chipul ei tânar, glasul, parul, gesturile. Ea l-a dispretuit în schimb, chipul lui, parul, gesturile. Nu-i putuse oferi nimic, doar cuvinte si atât. Cuvinte pe care ea le uita imediat. Frumusetea ei se refugiase în somn, o privea numai când dormea.

— Când vei înceta sa fii atât de neghiob? îl întreba deseori si rautatea ei îl durea.

Solitudinea însemna chipuri noi, vocile, glasurile, echilibrate, atente, blânde, catifelate, roscate, brune, înalte.

Inima i se zbatu. Nu putuse divorta, si-ar fi pierdut pozitia, dar acum avea o sansa, consulul îi daduse cheia.

— E o seara frumoasa, spuse o voce.

— Este o seara blânda, admise el. Am de transmis un mesaj pentru mâine. Fixa o ora, apoi începu sa vorbeasca.

— Domnule consul, sunt câteva lucruri pe care nu am putut sa le precizez aseara, probabil din cauza oboselii... Sotia mea, Erica...

— Mesajul poate fi revocat cu o ora înaintea transmisiei.

— Noapte buna, Giulio.

— Noapte buna, raspunse cilindrului purpuriu.

Coborî pe un peron subteran si astepta, o cabina opri, din ea coborî cineva, apoi el se urca, portiera coborî cuminte.

— E o seara superba.

— Superba, da, zâmbi el.

— Nu credeam sa te mai aud astazi, Giulio, esti obosit?

— Nu, nu tocmai... spre casa si nu te grabi.

Era o voce placuta, de adolescenta blonda, desculta, lânga un lan de grâu si cu un buchet de maci în mâna.

— Vrei sa vorbim sau vrei un film?

Mângâie globul din fata usii si acesta ofta intrând în perete.

— Ce bine îmi pare ca ai venit! Te-am asteptat.

— Buna seara, spuse el.

— Esti obosit, Giulio?

— Nu, nu cred.

— Erica vine pe la miezul noptii. Astazi a fost linistita.

— Vrei sa aprind lumina?

— Sunt gol pusca.

— Oh, iarta-ma.

— Ti-am spus ce-am visat azi-noapte?

— Nu, Giulio, îmi pare rau, erai grabit, te ascult.

— Am visat ca mergeam descult prin noroi, iar în jurul meu cresteau plante, pe care eu le vedeam înalte, amabile, blonde, roscate, cu ochi negri, era ceva superb, dar aveam o tristete în mine, ele nu vorbeau.

— Trist lucru, într-adevar. Ti-e foame?

— Nu, acuma poti sa aprinzi lumina.

— Vrei sa mai vorbim sau vrei un film?

Ridica din umeri.

— Un film. Alege tu ceva.

— Îti multumesc. Îmi dai voie sa folosesc vocea mea?

— Te rog.

— Esti foarte dragut, Giulio.

Se întinse pe pat. Peretele opus se lumina. Un câmp cultivat cu floarea soarelui si o fata la marginea lui. Parul ei era roscat.

"Oh, îl astept precum un vis în zorii zilei,

Dar e un vis, cum poti opri un vis?"

"Sunt piatra care-si iubeste drumul sub pasii celor care trec dinspre orase. Sunt piatra ce se afunda în drumul ce-l iubesc sub pasii trecatorilor din zi. Sunt piatra ce se lasa sfarâmata de rotile trecatorilor strazii, sunt praful dintr-o piatra purtat de trecatori de-a lungul drumului iubit, iar el, un vis, e drumul, iar oamenii tropaie peste iubirea mea".

Câmpul disparu împreuna cu chipul fetei. Un rosu aprins incendie camera.

— De ce înainte doreai filmele cu vocea Ericai?

— De ce vrei sa stii?

— Ti-au placut versurile?

— Sunt ciudate.

— Le-am nascocit în timp ce te-am asteptat.

— De ce?

— Vrei sa sting lumina?

— Nu, mi-e bine asa. Noapte buna.

— Noapte buna, Giulio, si glasul paru obosit si trist.

Se trezi în zori. Îsi privi degetele de la picioare si se rasuci. Erica lipsi.

— Erica, striga el.

— Buna dimineata, Giulio, rosti glasul, este o vreme superba.

— Unde-i Erica?

— A plecat acum o ora.

— Cât e ceasul?

— E înca devreme, mai poti dormi.

Îsi scoase adaptorii din urechi, apoi se spala îndelung si mânca în picioare lânga patul desfacut. Se îmbraca încet, cu o pereche de pantaloni gri, iar peste piept îsi trecu o diagonala lata de piele. Gasi sandalele de ieri si, cu grija, desprinse talpa celei stângi. Scoase un plic cenusiu cu semne înghesuite pe el si simti bobite marunte tresarind dincolo de ambalaj.

— Plec, vesti el. Zona lui Kirche, am o întâlnire si vreau sa beau ceva.

— Confirmat, raspunse vocea, apoi adauga: Giulio, ti-au placut versurile mele?

Privi în peretele din fata lui.

— Ai sa ma astepti la fel ca ieri?

— Da, Giulio, sopti vocea.

— Voi lipsi mult timp.

— Am sa te astept oricât.

— A fost frumos, la revedere.

— A fost frumos, la revedere, Giulio.

Usa glisa si iesi. Coborî într-un put, apoi lua o cabina.

— Frumoasa zi, anunta el.

— E minunata, Giulio, îi raspunse o voce de fata la marginea unui lan de floarea-soarelui, unde mergem astazi?

— La zona lui Kirche si nu te grabi. Si spune-mi o poveste.

Sari cu gândul peste un timp si zari în timpul saltului un fel de padure cu o alee deasupra careia scria: BINE AI VENIT, GIULIO.

— La revedere, Giulio, îi spuse vocea.

— La revedere.

Intra pe o strada strajuita de panouri publicitare, apoi coborî într-un gang. O firma luminoasa îl calauzi prin întuneric, ZONA LUI KIRCHE. Spelunca era pustie, tejgheaua hanului se pierdea într-o bezna purpurie. Alese o masa si comanda o lumina violeta, apoi se izola de rest. Mai ceru un cocteil cu oua si astepta un timp nu prea lung. Un brat strapunse bariera violeta, pe deget purta un inel cu o piatra aprinsa.

— Un dar e trandafirul trimis din rai de sfinti, sopti.

Bratul disparu si în lumina violeta intra o femeie.

— Dumnezeule, nu, gemu Giulio.

În fata lui, Erica, chip frumos, înca tânar, nealterat de rautatea lumii.

— Ce capeti negustorule, vânzându-l pe arginti? raspunse ea si se aseza.

Se privira în tacere, apoi Giulio scoase plicul si-l puse pe masa. Erica îl lua si îsi desfacu bluza. Avea sânii mai mari ca de obicei si Giulio întelese, pielea de pe sânul stâng se despica, iar plicul disparu.

— Iarta-ma, Giulio, spuse Erica, într-un târziu. Daca as fi stiut...

— Taci, nu vorbi... am fost ca niste orbi unul în jurul celuilalt.

— Am fost ca niste surzi, Giulio. Ca niste surzi. Nu am stiut sa ne auzim adevaratele gânduri.

— Acum e prea târziu, Erica, e mâna lor si poate ca ei sunt destinul. Ne-au împins unul împotriva celuilalt prin vocile lor idioate, am fost orbi si surzi si ne-am urât, am crezut fiecare despre celalalt ca nu merita frumusetea în gânduri. Câta dreptate aveai spunându-mi neghiob. A fost o cursa, o plasa de paianjen s-a tesut pretutindeni, în casa, în cabine, oriunde am fi mers. M-au împins sa te denunt pentru a avea motiv legal de sondare a gândurilor, circul de ieri m-a determinat sa fac asta, doream sa scap de tine o perioada Erica, daca nu m-ai fi dispretuit, n-ar fi reusit nimic, întelegi?

Sunt trist, Erica, ne vor aresta pe amândoi, am stiut înca de când m-am trezit si vocea mi-a spus ca ai plecat. Au calculat exact totul.

— Giulio... Noi vom urî florile când vom iesi.

— Stiu, Erica.

— Dar pe noi nu. Si ei nu au cum sa afle asta si chiar de vor afla nu vor întelege...

Solitudinea, vom sti sa luptam împotriva ei si poate astfel vom învata sa iubim florile din nou. Erica zâmbi, masinaria lor nu este infailibila, iar ei nu au habar, sunt puternici dar se cred prea puternici... Cât timp ne-a mai ramas, Giulio?

— Putin, foarte putin, câteva ceasuri poate.

— Enorm, Giulio, încape o iubire în el.

* * *

Usa celulei suspina în urma lui. "Solitudine, gândi el, sunt piatra ce-si iubeste drumul sub pasii tai".

— Oh, Giulio, cât de mult te-am asteptat, acum suntem în sfârsit împreuna si nimic nu ne va putea desparti, nici un fel de rautate. Suntem ca doua vise înlantuite în care nimeni si nimic nu va mai patrunde...

Zâmbi strâmb, peretilor de piatra, în timp ce vocea Ericai venea peste el, venea peste...

© 1999 Marian Truta

sus

Dor de Romania - numarul anterior      Dor de Romania - numarul urmator

Anul I, Nr. 5
17 mai 1999

Gazduire Web - Hosting