Do(a)r de Romania Ars longa, vita brevis - Incursiuni in cultura romaneasca

Anul I, Nr. 5
17 mai 1999

Dor de Romania - numarul anterior      Dor de Romania - numarul urmator

ARS LONGA, VITA BREVIS - Incursiuni īn cultura romāneasca



APROPO - La ordinea zilei īn Romania
POSTALIONUL CU NOUTATI - Ce e nou pe situl nostru
MEANDRELE CONCRETULUI - Reportaje, anchete
ARS LONGA, VITA BREVIS - Incursiuni īn cultura romāneasca
COCLAURI - Albumul cu peisaje
POEZIA SALVEAZA ROMĀNIA - O antologie sui-generis de poezie romāneasca
STELE VERZI - Eclipsa 99 si alte chestiuni celeste
SENIORII IMAGINATIEI - SF & F romānesc
CA LA MAMA ACASA - Gastronomie romāneasca
BUN ĪI VINUL GHIURGHIULIU - Cāntece romānesti de petrecere si de inima albastra
Cititi CARTEA DE OASPETI
PAGINA VOASTRA - Publicati īn DO(a)R DE ROMĀNIA
COLECTIA revistei DO(a)R DE ROMĀNIA

Bocitoarele 

"Despre morti, numai de bine!" obisnuieste sa spuna romānul atunci cīnd tinta atacurilor sale orale a devenit materie prima pentru oalele si ulcelele generatiilor viitoare. Pentru cel trecut īn eternitate, īntregul spectacol al vietii lui se desira īn cīteva zile, scotīnd la iveala doar firul trainic, sanatos, si mascīndu-se cu bun simt putreziciunile si gaurile provocate de molii. Adevaratele prestidigitatoare ale acestei triste manifestari sīnt bocitoarele. Chiar daca "regizorul" l-a distribuit fara replica īn ultimul sau rol pe scena vietii pamīntesti, decedatul devine prin intermediul corp-ansamblului de jeluitoare, protagonistul care culege toate ghirlandele sentimentelor celor din jur.

Bocetul, ca simbol al traditiilor populare romānesti, este pe cale de a-si da obstescul sfīrsit. Astazi, cu exceptia rudelor apropiate, putini sīnt cei care se mai īncumeta a picura o lacrima de recunostinta īn memoria celui decedat. Indiferenta si snobismul au īnlocuit nestematele obiceiuri populare cu īntreprinderi fastuoase, de gust īndoielnic. Cu toata evolutia fireasca a lucrurilor, unele localitati de pe cuprinsul judetului Botosani īnca mai pastreaza neīntinat obiceiul bocitului la īnmormīntari. Suharau, Oroftiana, Santa Mare, Flamīnzi – sīnt localitatile unde jelitul mortului nu este revine doar celor din familie si prietenilor apropiati, ci si bocitoarelor tocmite special pentru acest ritual. Putine si razlete sīnt si aici bocitoarele "de meserie", capabile sa se adapteze situatiei, indiferent cine-i cel sortit a fi dus la groapa. Cercetarile etnografice efectuate īn zona consemneaza doar un singur nume de pastratoare a acestei traditii: Maria Boutiuc, din satul Nicolae Balcescu, comuna Flamīnzi. La numai cītiva kilometri de respectiva localitate, am avut surpriza de a descoperi ca obiceiul bocitului nu numai ca n-a disparut, dar el se mai pastreaza chiar īn forma lui primara, cu jeluitoare ale caror texte īnca mai emana izul patriarhal al literaturii lui Agārbiceanu si Sadoveanu. Chiar daca unele mai sīnt, din cīnd īn cīnd, marcate de cronologia evenimentelor.

Preocupat mai mult cu rezolvarea problemelor de ordin funciar, primarul comunei, Constantin Tarus, n-a reusit sa ne spuna prea multe lucruri despre acest obicei, īmpamīntenit prin partea locului. Totusi, plin de solicitudine, s-a aratat dispus sa dea o mīna de ajutor documentarii noastre: "Mergeti prin sat si daca nu gasiti bocitoare, mai treceti pe aici. Le vedeti cum stau īn fata usii? Pīna va īntoarceti, le fac eu sa boceasca." N-a mai fost īnsa necesar.

De la rascrucea denumita de localnici "La sase drumuri" - locul unde īn zi de sarbatoare se revarsa totii cheflii din satele comunei - undeva pe mīna dreapta se afla satul Poiana. Aici exista chiar un cor al bocitoarelor, īn stare sa faca din tristul spectacol al mortii o bijuterie etnografica. Chiar daca uneori perlele false sīnt mai stridente decīt diamantele veritabile. Amestecul acesta de arhaic si "modernism" confera aici originalitate crestinescului ritual al īnmormīntarii.

Ileana lui Cucaila, Maria Rebengiuc, Aneta Adam sīnt trei dintre cele mai cunoscute bocitoare ale satului, desi, spun poienarii, aici orice femeie sarita peste 60 de ani stie sa boceasca. Si Profira Dobrinciuc stie sa boceasca frumos, "ca de pe placa". De piatra sa fii, si tot īti inunda ochii cīnd o asculti, chiar daca habar nu ai cine-i cel din sicriu. Pe vremea cīnd la biserica din sat slujea parintele Veniamin Guja, era tocmita la mai toate īnmormīntarile si īi salta inima de bucurie cīnd parohul o mīngīia crestineste, consolīnd-o ca si cum ar fi felicitat-o. Acum e trista cu adevarat. De cīteva zile i-a murit baiatul cel mare, de treizeci de ani, iar bocetul ei n-a mai avut aceeasi expresie. Trist si inexpresiv, era scos de aceasta data direct din suflet. Tocmai īi facuse aghiazma de noua zile, iar fata ei crispata, cu pometii cazuti, batuti de arsita verii, n-a avut parte de īmbujorare.

Cea mai cunoscuta dintre bocitoarele Poienei este Elena Traciu. O femeie careia tristetea i-a intrat īn casa īnca de la nastere si n-a mai parasit-o nici pīna astazi, cīnd bate catre 65 de ani. Sotul ei, Mihai, nu i-a oferit nici el prea multe motive de bucurie. Om aprig la mīnie, hīrsīit prin conflagratii, ajungīnd chiar pīna la Cotul Donului – sau "Cotu' Bec", cum īi zice ea – o tine la respect si nu-i prea da voie sa evadeze pe la īnmormīntari. "Da' eu cum sa nu ma duc, daca-mi place? Da' sa nu dati asta la televizor, ca daca vede Mihai al meu ma scarmana din bataie". Cu toate īmpotrivirile consortului ei, nici o īnmormīntare nu i-a scapat pīna acum, nici un mort n-a fost bagat īn groapa īnainte de a-si aduce si ea obolul. "Sa veniti, dom' reporter, cīnd este un mort la noi, sa vedeti cīt de frumos jeluieste. Tare frumoase sīnt īnmormīntarile la noi īn sat!" zice vecina ei, Adela Maxim, care tocmai se pregatea sa mearga la praznicul Profirei Dobrinciuc. Magulita si sensibil marcata de cele cīteva pahare pe care le-au cinstit īmpreuna, Elena Traciu a si īnceput sa jeleasca. Mai mult de proba decīt cu un scop anume, lacrimile siroindu-i pe obrajii vinetii, deprimati, rabdatori. O picatura i se scurge de pe jgheabul nasului direct īn poala.

Harul suprem al bocitoarelor din Poiana, comuna Flamīnzi, nu consta īnsa īn vocea lor. Nici macar īn capacitatea de a lacrima la comanda. Multi stiu versuri si le recita, dar artisti cu adevarat sīnt cei care le compun. Bocitoarele din Poiana sīnt renumite fiindca stiu sa "compuna" pe loc. Este impresionanta capacitatea lor de a nascoci cele mai nastrusnice argumente īntru tīnguirea celui decedat, pe care-l protejeaza, dar nu-l iarta. Cei mai vīrstnici dintre poienari īsi amintesc cum, īn urma cu multi ani, un tīnar gasise un focos ramas de pe timpul razboiului. Īncercīnd sa-l sparga cu dalta si ciocanul, a decedat īn urma exploziei. Corul de bocitoare a dat atunci un adevarat recital de improvizatie, parte din texte fiind īnca vii īn memoria localnicilor: "Mihaita, dragul meu, cum te-a batut Dumnezeu. Dac-ai vazut ca-i flocoasa, la ce-ai pus mīna, dragul meu si scumpul meu..."

Imaginatia lor este de-a dreptul inepuizabila. Sīnt invocate īn bocete, alaturi de pacatele pamīntesti ale decedatului si suferinta celor ramasi īn viata, toate necazurile satenilor. De la lucrul pamīntului, care-i

stoarce de vlaga, la fonciirea lui Vacaroiu, de la lipsa banilor la Caritasul lui Ioan Stoica: "Cum ai vīndut tu calul, Niculae si ai dat banii la Caritas, dragul meu, cumatrul meu, scumpul meu si dragul meu".

Doua momente de intensitate absoluta sīnt īn desfasurarea unei īnmormīntari īn zona Poienei: sosirea preotului, cīnd, parca la un semnal dat de o bagheta nevazuta, bocitoarele habotnice intra "īn rol", dīnd astfel de stire īntregului sat de venirea trimisului lui Dumnezeu, si atunci cīnd sicriul este coborīt īn groapa iar mortului i se aduce ultima recunostinta vocala. Atunci īsi dau adevarata valoare a harului cu care au fost īnzestrate. Potop de lacrimi curg peste catafalc. Asurzitoare plīnsete īti īncretesc pielea ca la filmele cu vampiri. Īn restul timpului tin aproape de dric, veghind ca nu cumva cineva sa fure chinga mortului ca sa faca mai apoi vraji cu ea. Pe cīt este de sumbru spectacolul oferit, pe atīt este de pasionant, facīndu-te sa te simti furnicat pe sira spinarii chiar daca esti un oaspete pasager.

Īntr-o vreme, corul bocitoarelor era rasplatit pentru prestatia sa cu diferite pomeni: un prosop, un blid, un lighean de faina, unii mai īnstariti oferind bocitoarelor chiar si pasari de curte. Si astazi, īn schimbul unui "Bogdaproste", unii le mai scapa cīte ceva. Saracia tot mai apasatoare si cheltuielile inumane la care se ridica o īnmormīntare īi pun pe multi īn imposibilitatea de a-si mai tocmi bocitoare. Cu toate acestea, ele sīnt totusi prezente la funeralii, multumindu-se si cu vin sau cu tuica: doua-trei paharele īnainte si cīte o sticla dupa. Stiu ele ca, vrīnd-nevrīnd, cei din familia mortului trebuie sa īnteleaga ca prezenta lor acolo este absolut necesara.

Obisnuiti sa lacrimam doar pe motiv de Nano sau Maria Elena, uitam uneori sa ne plīngem propriile noastre necazuri. Bocitoarele din Poiana ne reamintesc ca nu doar familiile marilor miliardari ai lumii ci si noi, cei saraci, meritam din cīnd īn cīnd cīte o lacrima.

© 1999 Florentin Florescu, Monitorul de Botosani

sus

Dor de Romania - numarul anterior      Dor de Romania - numarul urmator

Anul I, Nr. 5
17 mai 1999

Gazduire Web - Hosting